| Spațiul vital
Catedrala de gheață
 Poetul incontestabil al orașului, Felix Sima, ne vorbea cândva despre o catedrală naturală, ce veșnic ne protejează, pe noi, suflarea acestei așezări, tulburată de administrațiunea veneticilor și vremurile vitrege, pe care alții, din lipsă de spațiu, și-au pus în gând să le proiecteze totdeauna, aproape fatal, pentru noi, fără să ne ceară , evident, acordul.
În această vale se fac, ca în orice loc mai mult sau mai puțin exemplar, deci, tot felul de experiențe sociale, de-a lungul timpului.
Pentru un venetic este mai greu să înțeleagă asta. Ei fac partea din gașca invadatorilor. Ei sunt oamenii de nicăieri, foarte adaptați la globalizarea care se înfiripă.
Nu înțeleg, cum noi, autohtonii, în clipe grele, ridicăm capul spre dealul Capela, și, recunoscători că suntem încă protejați de vânturile care vin dinspre marile stepe și landuri ideologice, mai avem timp să spunem o scurtă rugăciune.
Dealul Capela: „O bazilică vegetală”-metafora aparține poetului-, ne veghează de mii de ani. Viețile noastre se leagă unele de alte și de istoria acestui loc. Iată ce nu înțeleg “străinii” care au fugit de mult de undeva, fără remușcări, lăsându-și peștera în întunericul din urmă.
În albul acestui martie, când floriile s-au mai ascuns pentru o vreme în zăpadă, localnici solitari nu renunță la plimăbările lor zilnice.
Pe deal, în fiecare dimineață, cărările sunt bătute, de pașii unor singuratici. Sunt ca niște personaje dintr-o nuvelă celebră a lui Ray Bradbury. Fiecare poartă o poveste a locului în sufletul său. Uneori aceste poteci se intersectează. Oamenii se întâlnesc și comunică. Vorbele lor capătă cu totul alte sensuri, în liniștea din mijlocul pădurii, acoperită, și ea, de misterul ultimelor zăpezi.
Există un cod al acestor „pelerini”. Se întâlnesc uneori la „Boul de piatră”. Vorbesc despre lumea care a murit, despre lumea care o să vină. Cei care îi păzesc, patrupedele credincioase ale dealului, sunt Traian, Maria, și mulți alții. Ei poartă cu inocență poreclele marilor oameni de succes ale acestor timpuri, atunci când îi strigi pentru a le răsplăti tovărășia. Este miracolul dealului. Acolo, toată presiunea exercitată de mijloacele de comunicare în masă asupra indivizilor, se risipește.
Autoritățile vor să-și aducă dalele și bordurile pe deal. Să-l colonizeze și pe el până la urmă. Ei nu iubesc decât iarba de plastic și faianța. Vor să transforme totul într-un țarc bine supravegheat prin sistemul video. Suntem doar niște viitori pixeli, foarte ușor de manipulat, în viitorul apropiat, pentru ei.
Dealul încă ne mai protejează. „Pelerinii” îl colindă în fiecare dimineață.
Oare de ce s-a construit Episcopia (acum Arhiepiscopie) în acel loc ?
Și mult mai demult, primele biserici ale târgului?
Lucian MARIN | |
|
|
Poetul incontestabil al orașului, Felix Sima, ne vorbea cândva despre o catedrală naturală, ce veșnic ne protejează, pe noi, suflarea acestei așezări, tulburată de administrațiunea veneticilor și vremurile vitrege, pe care alții, din lipsă de spațiu, și-au pus în gând să le proiecteze totdeauna, aproape fatal, pentru noi, fără să ne ceară , evident, acordul.