| Univers Juridic
DREPTUL DE PROPRIETATE
„Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiție, în conținutul căruia cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi și de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa și de a putea transmite dreptul său altuia”.1
Dreptul de proprietate este unul natural, inviolabil și sacru, care nu poate suferi atingeri în afara exproprierii pentru cauză de utilitate publică, cu o prealabilă și echitabilă despăgubire. Acest lucru nu înseamnă însă că orice om, prin venirea sa pe lume, are dreptul să fie proprietar asupra unor bunuri. Fiecare persoană fizică poate avea vocația de a fi proprietar asupra unor bunuri, în egală măsură cu alți oameni. Așa cum oamenii se nasc liberi și egali, au și aceleași prerogative în a deveni proprietari.
La ora actuală, dreptul de proprietate a încetat să mai fie doar un drept subiectiv al individului, căpătând și atribuții de funcție socială a deținătorului de capitaluri, implicând obligații din partea titularului său, față de stat și față de ceilalți indivizi. Mai mult, tendința care începe să fie predominată la nivelul Organizației Națiunilor Unite este aceea că proprietatea individuală este depășită și absorbită de proprietatea popoarelor, proclamată ca intangibilă de articolul 47 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.
Dreptul de proprietate nu face parte din prima categorie de drepturi reglementate prin instrumente internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ale omului, deoarece inițial s-a dorit punerea în centrul reglementărilor a acelor drepturi care „constituie temelia justiției și a păcii în lume, a căror menținere se bazează pe un regim politic cu adevărat democratic”2.
Dreptul de proprietate cuprinde mai multe prerogative ale titularului său, respectiv folosirea și dispoziția. Statul poate interveni în ceea ce privește atât folosința bunului ce face obiectul dreptului de proprietate, cât și în ceea ce privește dispoziția. „Interferența statului cu dreptul de proprietate poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătorești sau al anumitor prevederi legale”3.
Cea mai energică atingere a dreptului de proprietate o constituie exproprierea, care reprezintă „trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor și construcțiilor pentru cauze de utilitate publică și după plata unei prealabile și juste despăgubiri”4. În această situație, drepturile legitime ale proprietarului sunt stinse, în puterea legii, acestea trecând la stat. În afara exproprierii pentru cauză de utilitate publică, unde trecerea bunurilor se face în schimbul unei juste despăgubiri, pot exista situații de naționalizare (în care nu sunt plătite nici un fel de despăgubiri) ori de confiscare (ce reprezintă o pedeapsă complementară în cazul săvârșirii unei infracțiuni).
Întotdeauna când există o privare de proprietate, „trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special pentru indemnizația rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia”.5
În ceea ce privește teoria dreptului natural, prin aceasta se poate explica legătura dintre dreptul de proprietate și libertatea individului. Astfel, unii teoreticieni ai jusnaturalismului (Grotius, Pufendorf) înțeleg dreptul de proprietate ca un drept asupra lucrurilor și indivizilor, suveranitatea (imperium) confundându-se cu dreptul de proprietate (dominium), forța fiind la originea puterii instituite. Alții (Locke sau Jean-Jacques Rousseau) refuză să înțeleagă acest drept ca unul de apropriere, ci ca dreptul de a-și aparține sie însuși, dreptul asupra vieții, libertatea, drepturile asupra bunurilor fiind o consecință a acestora.
conf. univ. dr. Constantin Cezar TITĂ
Facultatea de Drept și Administrație Publică,
Rm. Vâlcea
Universitatea Spiru Haret
Avocat, Baroul Vâlcea
1 Muraru, I., Tănăsescu, E., S., Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editura All Beck, București, 2005, p. 176;
2 Convenția europeană a drepturilor omului, Preambul, citat în Bîrsan, C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005, p. 965;
3 Selejan-Guțan, B., Protecția europeană a drepturilor omului, Editura AllBeck, București, p. 207;
4 Muraru, I., Tănăsescu, E., S., î1ș, pp. 176-177;
5 Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 15 ianuarie 1998, nr. 19734/1992, X c/Italiei, citat în Bîrsan, C., î2ș, p. 1018; | |
|
|
