Director: Silviu POPESCULuni, 19 mai 2008
Titlurile zilei
Prima pagina  

Articole
carrefour  
Politic  
Local  
Sport  
International  
National  
Reportaj  
Actualitate  
Cultura  
Interviu  
Jobs  
Publicitate  

Sondaj











CONTEMPORANII MEI (7)

IOAN ST. LAZĂR Zugrav de frescã româneascã pe cerul Vâlcii

„Personajul” evocării de față este, în ordinea sufletească a lucrurilor, cel dintâi dintre „contemporanii mei”. Prin durata, profunzimea și consistența „ecuației” noastre, el ar merita un întreg serial publicistic. Timpul, care a avut atâta răbdare cu prietenia și colaborarea noastră, îmi va oferi, poate, și răgazul pentru un asemenea demers. Deocamdată, însă, trebuie să mă încadrez în „scenariul” pe care, singur, mi l-am impus.
Ioan St. Lazăr – el este protagonistul acestui „episod” – face parte din viața mea încă din studenție, de la începutul anilor ’60, dar el intră „în scenă”, devine „actor” (de prim rang) în „spectacolul” pe care îl „regizez” în aceste pagini, în vara lui 1968: dând curs „chemării” mele de dincoace de munți, el trece Carpații (era profesor la Viștea, în țara Făgărașului) și „descalecă” în Țara Loviștei, la Boișoara, pentru a participa, împreună, la cercetarea condusă de Profesorul nostru de folclor. O reîntâlnire providențială, care avea să ne schimbe cursul vieții și să ne marcheze destinul: acum și aici, cei doi colegi de facultate au convenit că pot converti prietenia lor într-o colaborare culturală „pe termen lung”. În august 1968, când președintele Vasile Roman i-a cerut semnatarului acestui text să-și constituie „cabinetul”, primul coechipier era deja găsit și capacitat: Ioan St. Lazăr a acceptat să se statornicească, pentru totdeauna, în Vâlcea și să-și împlinească aici vocația creatoare. Cei doi prieteni au închegat, acum patru decenii, echipa care a edificat Casa Creației Populare, instituția întemeiată de Theodor Ionescu, evocat în „episodul” anterior.
Tânărul filolog, giurgiuveanul Ioan St. Lazăr, aducea, în viața culturală a Râmnicului, un „capital” spiritual de mare profunzime și altitudine. Mai întâi, o zestre sufletească, moștenită de la delicata și sensibila sa mamă, Anica Lazăr, întruchipare a blândeții, a purității și a jertfei de sine. Era, in nuce, un simț al religiosului, pe care tânărul intelectual l-a purtat, pur și virtuos, apărându-l de agresiunea evului ateist, pentru ca, după ’89, să-l reactiveze, să-l potențeze și să-l valorizeze în trăirea spirituală și în creația culturală. Deși citadin prin locul nașterii, Ioan St. Lazăr purta în subconștient nostalgia satului, a obârșiilor neamului său, ca un spațiu ancestral, originar, generator de spiritualitate. Deși om al câmpiei, al orizontului nemărginit, Ioan St. Lazăr a fost atras dintotdeauna de universul ondulat al ținuturilor subcarpatice, mai întâi spontan, instinctiv, apoi, după receptarea lui în viziunea blagiană a spațiului mioritic, cu luciditate, înțelegere și creativitate: motivul mioritic avea să reprezinte unul din subiectele predilecte ale cercetătorului, pentru care Vâlcea avea să devină un spațiu al sacralității: „Vâlcea înseamnă, pentru mine, mai întâi, muntele cu această obârșie, cu această apă vie trimisă chemătoare și bună tuturor în lume.”
Ioan St. Lazăr aducea, apoi, în peisajul cultural vâlcean, o gândire modernă, novatoare. Avusese șansa de a fi „elevul” profesorului Mihai Pop, care, la începutul anilor ’60, punea bazele unei noi școli în etnologia românească, școală care, valorificând moștenirea științifică autohtonă, integra noile achiziții conceptuale și metodologice ale științei în materie, aparținând structuralismului, semioticii și teoriei comunicării. Modelat de spiritul acestei „școli”, tânărul intelectual va asimila și va aplica principiul gustian al „științei în acțiune”, combinat cu idealul valorizării competenței prin performanță. În fine, Ioan St. Lazăr venea, în lumea culturală a Vâlcii anilor ’70, cu o elevată cultură umanistă, cu un orizont artistic de largă deschidere, cu un gust estetic bine cumpănit pe judecata de valoare și, mai ales, cu harul poeziei. Spiritul creator de frumos, corolar al unei zestre native, filtrate de travaliul intelectual, a fost și a rămas pentru Ioan St. Lazăr, deopotrivă, izvorul și idealul vieții sale ca om și al devenirii sale ca intelectual: a trăi și a crea sub semnul frumosului. Perspectiva estetică asupra existenței va alimenta vocația creativității – dimensiune definitorie pentru personalitatea cărturarului.
Cu această zestre spirituală, cultivată și potențată programatic, printr-o autodisciplină exemplară, Ioan St. Lazăr s-a angajat în acea „frumoasă nebunie culturală” din anii ’60 - ’70, în „bătălia” pentru identitatea și personalitatea Vâlcii, în ofensiva „localismului creator” pentru renașterea culturală a Vâlcii. Valențelor spirituale și profesionale relevate mai sus, li s-a adăugat una sufletească, imponderabilă, care a fost – pentru toate celelalte – ca „apa vie” din basme: iubirea de Râmnic. „Crucea” pe care o poartă Ioan St. Lazăr de 40 de ani se cheamă o mare dragoste de Râmnic. Cum s-a plămădit ea în sufletul giurgiuveanului de numai 25 de ani, cum l-a acaparat ea pentru vecie, făcând din Ioan St. Lazăr unul dintre marii – nevâlceni! – îndrăgostiți de Râmnic – această „enigmă” urmează să fie dezlegată de istoricii culturali ai Vâlcii.
De patru decenii, Ioan St. Lazăr este unul dintre marii zugravi ai Vâlcii contemporane: un creator de frescă. Dar pentru a atinge pragul creației, Ioan St. Lazăr a parcurs două etape obligatorii ale travaliului creator: cunoașterea și construcția. Mai întâi, a „bătut”, cotidian, Vâlcea de-a lungul și de-a latul, pentru a cunoaște tradițiile și valorile ei culturale și, mai ales, pentru a dialoga cu creatorii și performerii acestora; concomitent, a zăbovit îndelung, multe nopți albe, asupra semnelor și simbolurilor acestei lumi spirituale, pentru a le înțelege, asimila și interpreta. Apoi, a zidit, împreună cu alți coechipieri, resurse de timp, efort și suflet, spre a construi coloanele și frontoanele unui edificiu virtual, capabil, deopotrivă, să tezaurizeze moștenirea acumulată și să promoveze lumea plăsmuită. Abia la acest nivel, după îndelungate și răbdătoare acumulări – esența gândirii sale despre devenirea unui om de cultură autentic –, Ioan St. Lazăr s-a încumetat să lucreze la „icoana” Vâlcii.
„Fresca” lui Lazăr este un univers semiotic complex, un sistem de toposuri și simboluri, construit din trei „lumi” culturale, pe care numai spiritul său polivalent, renascentist, este apt să le armonizeze: lumea tradițiilor, cu arhetipuri și mituri ancestrale; lumea artelor, cu metafore și simboluri vii, deschise; lumea credinței, a culturii și artei sacre, plină de esențe și adevăruri revelate. În ultimă analiză, Vâlcea sacră – „Grădină a Maicii Domnului” –, unul din marile sale proiecte culturale și editoriale, este fresca la care lucrează, de-o viață, „zugravul” Lazăr, prietenul și contemporanul meu, proiectând-o pe cerul românesc și universal al frumuseții eterne: „Vâlcea e sacră prin locurile ei de cult, prin viața monahală tradițională, bogată în spiri-tualitate și cultură, prin tezaurul de fresce și icoane, de odoare bisericești și cărți tipărite aici, prin expresia iubirii de Dumnezeu, de neam și de țară a diortositorilor vieții ei creștine.”
Gheorghe DEACONU
Curierul de Râmnic
Abonamente
Publicitate
Contact

Informații
Ramnic Tube
Sitemap
Arhivă
Newsletter
Anunțuri
Curs valutar
Dicționar
Jocuri
RSS 2.0

Imagini din
Râmnicu Vâlcea
Panoramă
B4U Râmnic








©2006-2010 SC CITYMEDIA SRL. Toate drepturile rezervate.Design și programare: Datagram.roDespre noi :: Termeni si condiții :: Contact
free counter with statistics