Director: Silviu POPESCUJoi, 7 ianuarie 2010
Titlurile zilei
Prima pagina  

Articole
carrefour  
Economic  
Local  
Credinta  
National  
Sănătate  
Cultura  
Social  
Comunicate de presă  

Sondaj

Prima pagină
în format pdf











CONTEMPORANII MEI (59)

IONEL BUDIȘTEANU „Școala” Maestrului

Între contemporanii mei, o categorie privilegiată aparține muzicii. Muzicienii și, mai ales, dirijorii au exercitat asupră-mi o puternică atracție. Am mărturisit, în dialogul purtat, acum zece ani, cu Ion Soare, că, dacă aș fi avut șansa să învăț muzică și să acced la o meserie artistică, aș fi vrut să dirijez. Aveam temperament de dirijor și cred că aș fi fost unul bun, capabil să armonizeze rigoarea partiturii cu exuberanța baghetei. N-a fost să fie, n-a fost „scris” în contractul meu cu soarta. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, am fost, într-un anumit fel, tot un „dirijor”. În cursul îndelungatei mele cariere de manager cultural, am cunoscut și am colaborat cu numeroși dirijori, de toate calibrele și profilurile, dar cel dintâi care m-a marcat, impunându-mi un standard valoric, a fost, într-adevăr, un virtuoz al baghetei. Ele este protagonistul evocării de față.
Era în primăvara anului 1969. Împreună cu prietenul meu, coregraful Aurel Cincă, cu directorul cultural Dumitru Baniță și beneficiind de creditul și sprijinul președintelui culturii, Vasile Roman, pusesem la cale constituirea unui ansamblu la Călimănești, în vederea primului turneu artistic vâlcean peste hotare. Adunasem, în acest scop, pe cei mai buni muzicanți din județ, dar talentul și meșteșugul lor nu erau suficiente: trebuia să transformăm acea adunătură de lăutari, fie ei virtuozi și faimoși, într-o orchestră performantă. Pentru o asemenea metamorfoză, am capacitat un profesionist, și încă unul de prima mărime: Ionel Budișteanu.
Avea atunci exact 50 de ani, era dirijorul Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii de Stat „George Enescu” și era înnobilat de cel mai înalt titlu în lumea culturală a vremii: Artist al poporului. Violonistul Ionel Budișteanu aparținea unei celebre dinastii de lăutari din Budești-Ilfov (de unde și numele transformat în renume), dinastie care – aflăm din lucrarea „Lăutarii de ieri și de azi”(1996) a lui Viorel Cosma (consultată prin bunăvoința etnomuzicologului Constantin Catrina) – l-a dat și pe Ion Voicu, marele violonist. Ionel Budișteanu și Ion Voicu erau veri primari. țambalistul Vasile Voicu-Budișteanu, tatăl lui Ionel, cântase în orchestra lui Grigoraș Dinicu la Expozițiile universale de la Paris și New York, la finele anilor ’30. Ionel a urmat, mai întâi, cursurile Academiei de Muzică și Artă Dramatică din București, la clasa lui Vasile Filip, și apoi și-a continuat studiile la Conservatorul particular „Pro-Arte”, cu profesorul Alex Theodorescu, concert-maestru în orchestra Filarmonicii. În paralel cu studiile academice, Ionel făcea practică violonistică în formația lui Victor Predescu, care concerta la Radio București. Aceasta a constituit adevărata școală pentru formarea viitorului instrumentist și dirijor. Debutul anunța cariera unui solist-concertist de muzică clasică: în concertul de la sala Dalles, tânărul Budișteanu a interprtetat Concertul pentru vioară și orchestră în Mi major de J. S. Bach – examenul de maturitate al unui violonist de clasă. Dar, spre deosebire de vărul său, Ion Voicu, Ionel Budișteanu s-a orientat spre muzica populară. Cultura muzicală s-a conjugat cu zestrea nativă și experiența acumulată, făcând din Ionel Budișteanu – așa cum apreciază Viorel Cosma – „cel mai «dirijor» dintre toți dirijorii de artă populară pe care i-am avut în acest secol de afirmare a muzicii lăutărești naționale”.
Biografia artistică a lui Ionel Budișteanu – paradigmă a drumului de la muzicantul de tradiție lăutărească la artistul complex – a dobândit contur ca violonist concertist în cadrul Orchestrei „Barbu Lăutaru”, sub bagheta lui Nicu Stănescu, alături de care a debutat și ca dirijor, în concertul comemorativ „Grigoraș Dinicu”, pe scena Ateneului Român (1954). La 35 de ani, Ionel Budișteanu își începea o prodigioasă și impresionantă carieră artistică. La începutul anilor ’60, în vremea studenției, îi admiram virtuozitatea interpretativă și măiestria dirijorală, în concertele din Capitală, nu numai ca simplu spectator, ci și ca dansator în Ansamblul folcloric al Universității bucureștene. Nu prevedeam, atunci, că va veni o vreme când vom colabora nemijlocit. și totuși, acea vreme a venit în primăvara anului 1969. Maestrul m-a făcut atent, de la bun început, că n-a venit să se compromită. Era un avertisment ce viza seriozitatea pregătirii, rigoarea programului și, mai ales, disciplina muzicanților, ale căror „metehne” le cunoștea prea bine. Mobilizarea și aducerea lor, organizarea și supravegherea repetițiilor au constituit o „campanie” anevoioasă. Maestrul Budișteanu i-a supus unui proces de alfabetizare muzicală și de disciplinare artistică, valorificând calitativ zestrea nativă și experiența lor scenică. și „minunea” s-a produs: concertul inaugural al Ansamblului „Doina Oltulului”, care a avut loc în martie 1969, în sala Cinematografului din Călimănești, a confirmat faptul că, sub bagheta celui mai performant dirijor de profil, Vâlcea avea, la numai un an de la reînființarea județului, o orchestră de clasă profesională, competitivă. Cronica semnată de Dumitru Constantin în „Orizont” este pe deplin convingătoare: „O înaltă expresie a artei populare interpretative vâlcene”. Tânărul – pe atunci – ziarist a avut inspirația să realizeze cu Ionel Budișteanu un interviu, edificator pentru conștiința artistică a maestrului: „Nu sunt decât un fiu al acestui popor, o fărâmă din acest pământ plin de cântece. M-am aplecat cu dragoste asupra lui și am început să cânt. Vioara mea este inima mea, cântecele mele sunt gândurile mele. Când oamenii sunt fericiți, sunt fericit și eu. De aceea cânt: ca să-i fac fericiți.” În continuare, dialogul s-a concentrat asupra „ofertei” folclorice locale: „Doream de mult să cunosc județul dv., deoarece folclorul de aici este minunat și vream să-i cunosc pe creatorii lui. Spre satisfacția mea, am găsit lucruri splendide, pe care le voi prelua în repertoriul orchestrei «Barbu Lăutaru», pe care o conduc.” Dacă aceste „impresii” pot fi puse pe seama curtoaziei protocolare a oaspetelui, totuși, aprecierile privind orchestra și soliștii merită luate ca atare: „M-a uluit virtuozitatea violoniștilor locali, a tuturor instrumentiștilor conduși cu competență de Mihai Preda.” Nu, nu cred că maestrul Budișteanu jongla cu vorbele: sub conducerea sa cântaseră, în acea memorabilă seară, câțiva dintre cei mai renumiți muzicanți din vetrele de lăutari ale Vâlcii: frații Mihai, Mircea și Gheorghe Preda (Govora-Sat), cei doi Pălău – bătrânul, Nicolae, și Toma, fiul (Buleta), Pălae (Băbeni), Virgil Caliu (Ionești) și alții. Sub bagheta maestrului Budișteanu, s-a format și s-a consacrat un dirijor: Mihai Preda, un violonist talentat, primaș de taraf de nuntă. E adevărat, el n-a avut parte de studii academice; numai în glumă, în turneele peste hotare, ca să le epateze pe gazde, declara că a urmat „Conservatorul din Buleta”! Mihai Preda era produsul spontan al „școlii” tradiției lăutărești. Dar șansa de a lucra cu maestrul Budișteanu s-a dovedit providențială: Mihai Preda a „învățat”, pe baza zestrei sale native de lăutar, meseria de dirijor, nu atât ca tehnică muzicală, cât mai ales ca mentalitate și disciplină artistică. „Secretul” acestei modelări aveam să-l aflu după numai un an: pregătind, cu același ansamblu, un nou turneu și neputând să-l capacitez tot pe Ionel Budișteanu, l-am adus pe Radu Voinescu, și el un dirijor valoros, dar de formație academică, incapabil de a dialoga cu lăutarii. Încă de la prima repetiție, Mihai Preda l-a „citit” și m-a prevenit: n-avem ce învăța de la el. Budișteanu era inegalabil în „știința și arta” de a lucra cu lăutarii, pe care prejudecata noastră îi etichetează „amatori”, ignorând adevărul că ei sunt profesioniștii folclorului. În interviul acordat, maestrul Budișteanu formula aprecieri și asupra interpreților: printre cei nominalizați, câțiva au confirmat, înscriindu-se pe traiectoria consacrării artistice: cântăreții Filofteia Lăcătușu și Constantin Paraschiv, instrumentiștii Gheorghe Popescu și Traian Ciuculescu. Experimentatul dirijor avea nu numai har, ci și fler.
După acest „intermezzo” vâlcean, Ionel Budișteanu s-a reîntors în Capitală și și-a continuat strălucita sa carieră dirijorală, în fruntea prestigiosului ansamblu – „Rapsodia Româ-nă” – și a altor formații profesioniste de anvergură națională, cu care a evoluat în turnee de succes pe toate continentele lumii. O biografie artistică fabuloasă, pe care compozitorul și dirijorul Constantin Arvinte, și el un prieten și un colaborator al vâlcenilor, a evocat-o în necrologul publicat în revista „Muzica” (1992): „Artist de mare rafinament, om plin de distincție și onoare fără egal, conducător artsitic stimat și iubit de orchestre, tonic și optimist, cu gluma și zâmbetul mereu pe buze (...), corect și condescendent în rerlațiile cu colegii și prietenii, aceasta este imaginea cu care Ionel Budișteanu rămâne pentru totdeauna în sufletele noastre.”
Da, această imagine au păstrat-o și instrumentiștii vâlceni care au avut privilegiul să evolueze sub bagheta sa. „Școala” maestrului Budișteanu, din primăvara lui 1969, a fost episodică, dar intensivă și durabilă: „trupa” condusă de Mihai Preda a constituit nucleul forte al orchestrelor profesioniste (de la „Vâlceanca” la „Rapsodia Vâlceană”) și de amatori, asigurând evoluția ansamblurilor locale (în afară de „Doina Oltului”, „Izvorașul”, „Brădulețul”) în turneele europene (Bulgaria, Cehoslovacia, Italia, Iugoslavia, Polonia, Franța). Un întreg capitol de istorie culturală (care ar merita scris!), având ca impuls inițial „popasul” vâlcean al maestrului Ionel Budișteanu.


Gheorghe Deaconu
Curierul de Râmnic
Abonamente
Publicitate
Contact

Informații
Ramnic Tube
Sitemap
Arhivă
Newsletter
Anunțuri
Curs valutar
Dicționar
Jocuri
RSS 2.0

Imagini din
Râmnicu Vâlcea
Panoramă
B4U Râmnic








©2006-2010 SC CITYMEDIA SRL. Toate drepturile rezervate.Design și programare: Datagram.roDespre noi :: Termeni si condiții :: Contact
free counter with statistics