| Războiul între frați pătați
 Avantajul PSD asupra PD-L este unul mic, dar consistent. PSD joacă la țară, PD-L la oraș, unde oamenii s-au cam săturat de minciuna românească din politică și încep să voteze independent. E fascinant să vezi cum încep să se ascută săbiile care cândva încăpeau în aceeași teacă, mai ales că adversarii au cam fost distruși înainte de marea bătălie electorală, fiind prea ocupați să conducă țara. Eliade spunea cândva că nu există țară pe lume în care să se consume atâta energie în politică, ca în România. M-am gândit adeseori de ce se întâmplă asta, mai ales că din anii ’40, când marele maestru al istoriei religiilor făcea observația asta, nimic nu pare să se fi schimbat prin politica noastră. Să fie vorba de vecinătăți? De marele prieten de la răsărit? De caracterul duplicitar al politicianului român? (Arghezi însuși, la un congres al Uniunii Scriitorilor condamna faptul că intelectualii români au avut mereu pregătite două proclamații, una care începea cu “Trăiască Stalin”, alta cu “Trăiască Hitler”...). De forțele occidentale care nu văd în România un partener leal, decât pus sub control permanent și autoritar, chiar dacă asta presupune confiscarea tuturor resurselor, inclusiv ale solului și subsolului, dar și cele umane, numai bune de slugărit pe la case străine?
Până la urmă, pe cine se pregătesc să conducă PSD și PN-L? Oamenii nu mai vin la vot, pentru că nu se mai simt reprezentați de aceia pe care trebuie să-i voteze. Alegerile sunt un moft, mare consumator de resurse, în condițiile în care toți liderii care vin nu reușesc să convingă electoratul că lucrează în favoarea lor. Războiul dintre PD-L și PSD nici măcar nu contează și nu va intra în istorie, atât timp cât fiecare dintre frații pătați se încăpățânează să spună tuturor că el este moștenitorul de drept al unicului partid care a reprezentat, în ultimii șaizeci de ani, România.
Silviu Popescu | |
|
|
Avantajul PSD asupra PD-L este unul mic, dar consistent. PSD joacă la țară, PD-L la oraș, unde oamenii s-au cam săturat de minciuna românească din politică și încep să voteze independent. E fascinant să vezi cum încep să se ascută săbiile care cândva încăpeau în aceeași teacă, mai ales că adversarii au cam fost distruși înainte de marea bătălie electorală, fiind prea ocupați să conducă țara. Eliade spunea cândva că nu există țară pe lume în care să se consume atâta energie în politică, ca în România. M-am gândit adeseori de ce se întâmplă asta, mai ales că din anii ’40, când marele maestru al istoriei religiilor făcea observația asta, nimic nu pare să se fi schimbat prin politica noastră. Să fie vorba de vecinătăți? De marele prieten de la răsărit? De caracterul duplicitar al politicianului român? (Arghezi însuși, la un congres al Uniunii Scriitorilor condamna faptul că intelectualii români au avut mereu pregătite două proclamații, una care începea cu “Trăiască Stalin”, alta cu “Trăiască Hitler”...). De forțele occidentale care nu văd în România un partener leal, decât pus sub control permanent și autoritar, chiar dacă asta presupune confiscarea tuturor resurselor, inclusiv ale solului și subsolului, dar și cele umane, numai bune de slugărit pe la case străine? 