| Luminile Râmnicului în Țara Bihorului
Spiritualitate românească fără frontiere
Profesorul Dumitru Bărăitaru, un vâlcean așezat multă vreme în Ardeal - Oradea - oraș cu care Râmnicul a avut legături culturale încă de pe vremea apariției tiparului, când cartea zămislită la Râmnic și în Vâlcea ajungea în inima Ardealului, revenit pe meleagurile natale de câțiva ani, ne duce într-o lume care vorbește despre spiritualitatea oltenească, respectiv vâlceană, în zona Ardealului. Așadar, despre cartea vâlceană lumină a spiritului...
În Bihor au fost multe biblioteci care dețineau o bogăție spirituală remarcabilă, prin numeroase cărți de cult, ce atestă neîntreruptele achiziții de valori culturale făcute de către Țara Bihorului din celelalte țări Românești. O astfel de instituție este, în primul rând, Biblioteca Episcopiei Ortodoxe Române din Oradea. Ea deținne peste 200 de titluri de carte veche românească de cult, cu peste 445 de volume. Remarcabil pentru râmniceni e faptul că, dintre acestea, 28 de titluri în 62 de exemplare existente aici în 1980-când am cercetat noi această Bibliotecă- erau tipărite la Tipografia Episcopiei Râmnicului, între anii 1705-1785. În șirul centrelor tipografice medievale, care alimentau Țara Crișurilor cu această hrană a sufletului, Râmnicul ocupa atunci locul al patrulea, după Blaj, București și Buda.
Modalitățile prin care cărțile ajungeau în Transilvania erau diverse. Spre exemplu, un Antologhion, imprimat în 1766 la Râmnic, a fost cumpărat la 1769 de către credincioșii ortodocși din satele Forosig și Incești din zona Beiușului, de la un anume Alexandra Râmniceanu, "vânzătoriu de cărți". Sătenii din Negrești-Oaș cumpără un Antologhion (Râmnic-1741) cu 30 de florini; o Psaltire (1751) tot din Râmnic, e dăruită de jupan Ioan Lebari bisericii din Levendiu. Un Triod, tipărit la Râmnic în 1731, a fost cumpărat de către dascălul Lazăr Butuc din Tinăud în 1747.
O altă notă relevă încă o dată spiritul de frăție al vâlcenilor față de bihoreni. "Pe vremea Mitropolitului cărturar Antim Ivireanul o Liturghie apărută la Târgoviște în 1713, aduce și o dăruie bisericii din fstrău (Sătmar) ieromonahul Axentie de la Mănăstirea Cozia".
Alte însemnări "dezvăluie tot mai multe dovezi că preoții cărturari din Râmnic poposesc frecvent în ținuturile vestice", pentru a comercializa cărți, precum "un anume Alexandru Râmniceanu, vânzătoriu de cărți".
Unii râmniceni au devenit personaje legendare în Bihor, atât pe frontul apărării spiritualității românești, cât și prin implicarea în complexele probleme naționale ale timpului. Un astfel de conjudețean a fost Popa Mihai din Râmnic. El a trecut munții și s-a stabilit prin părțile Beiușului, unde a dus mai multe cărți, printre care și un exemplar din Pravila cea mare tipărită la Târgoviște la 1652. Aici copiază și leagă cărți pentru biserici bihorene, dar și pentru diverși cetățeni însetați de credință și cultură românească. În 1761 lega Cazania lui Varlaam la Girișul de Criș, lângă Tinca, iar în 1770 își destăinuia originea vâlceană pe o carte la Husasăul de Tinca: "am scris și am legat eu, Popa Mihai ot Chișlaca, care am fost din Țara Românească, din Râmnic, fecior lui Popa Anghel legătoriu. 1770, făurar, 17 zile." Iată-1 integrat mândru între bihoreni, căci se declară "ot Chișlaca", locuitor din acest sat bihorean. Peste cincisprezece ani peregrinul vâlcean se afla în satul Comănești, unde nota pe un Triod copiat de el:" am scris eu, Mihai protopop, care am fost din țara Românească și am fost și protopop în satul Tăgădău". Așadar, destoinicul preot și copist râmnicean a fost avansat protopop pentru calitatea serviciilor lui! Dar zelul său nu se va topi aici. Se fălea cu originea de muntean, de aceea își va adăuga la nume și patronimul "Munteanu", apoi își va schimba numele în Popovici, prin sufixare, pentru a atrage mai puțin atenția autorităților asupra originii de român venetic de peste Carpați. Acest (Popa) Minai Popovici, împreună cu alți confrați, "a instigat satele din codrii și lunca Beliului să se alăture cauzei lui Horea", raporta un notar stăpânirii chezaro-crăiești, după care "instigatorii" au fost arestați și întemnițați la Oradea. La intervenția influentă a Episcopului de Arad, Petru Petrovici, deținuții sunt eliberați în 1785 și reintegrați în serviciul lor în 1786.
Multe biserici din Bihor sunt depozitare de carte veche râmniceană. Spre exemplu, "Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Oradea deține seria Mineelor imprimate la Râmnic între anii 1776-1780, dăruite de credinciosul macedonean Emanoil Popoviciu, cu inscripție în limba greacă, plus un Antologhion tot de ia Râmnic."
Biserica din Cefa posedă "un Minologhion cu litere chile tipărit la Râmnic în 1737, un Octoih mare-Râmnic-1750, un Triodion și un Stratnic, ambele tipărite la Râmnic tot în secolul al XVHI-lca, precum și un Penticostar din aceeași sursă și epocă". în același loc autorul, Prot. Dr. Gheorghe Litiu, un împătimit al condeiului, comentează: "Dacă adăugăm că și la bisericile satelor învecinate aparținătoare comunei Cefa se găsesc numeroase cărți râmnicene, vom înțelege cât de mare a fost circulația acestor căiți în părțile de vest, mărturii ale unității spirituale a românilor". Iată încă o dovadă de recunoștință a clerului ortodox bihorean pentru ajutorul râmnicenilor!
În cartea sa, Istoria cărții vâlcene sec. XVH-XVIII, cercetătorul vâlcean, profesorul Costea Marinoiu, menționează sute de localități din Transilvania-între care zece sunt bihorene: Beiuș, Beiușele, Cărpinet, Ceișoara, Criștior, Josani, Luncasprie, Oradea, Sudrigiu, Talpe, în ale căror biserici au fost descoperite cărți râmnicene tipărite între anii 1706-1784. Dar cărțile vâlcene sunt răspândite în toată țara Crișurilor, în sute de exemplare, tot așa cum au fost și cum suni și azi prezenți printre frații lor bihoreni sute, poate chiar mii de olteni-și unii și alții bravi români, cutezători și îndârjiți în hărnicie, uniți întru apărarea moștenirii și continuității în spațiul nostru "mioritic".
Multe sunt faptele cărturarilor râmniceni de misionarism pentru salvarea românilor de peslc Carpați de la pierderea credinței ortdoxe și a limbii și culturii române. Iată o dovadă de înaît patrotism, prin luminile Râmncului în zbor peste Carpați, până la frații din țara lui Menumorut, care, imediat după Unirea cea Mare, își manifestau, în presa lor abia descătușată din lanțurile robiei străine, aceeași sete nepotolită de cultură națională: "Aut fost tăsați o mie de ani în întunericul neștiinfei. Pentru oțelirea sufletelor și deșteptarea conștiinței naționale cerem Cultură Românească". | |
|
|
