Spitalul Județean - „Soluția finală” pentru bolnavi
 Una dintre cele mai solicitate instituții vâlcene este Spitalul Județean de Urgență. Pe lângă pacienții internați, zilnic, pe culoarele spitalului și ale policlinicii trec sute de oameni. Și, dacă partea de nord a parterului, adică Unitatea de Primiri Urgențe, te duce cu gândul la Occident, restul e tot cum a fost. Sau mai rău! Cozi imense pe la ușile cabinetelor, personal medical nevrozat, aparatură antică, scaune cu rotile improvizate din scaune de lemn sau de plastic, toalete ca vai de lume, bănci vechi, uși murdare, culoare înguste și întunecate, miros de transpirație, înjurături, certuri, discuții șoptite („Cât ați dat? E puțin cinci sute?”)... Aproape zilnic, unii dintre bolnavii care așteaptă cu orele pe la uși se prăbușesc fără simțire, după ore de stat în picioare, în atmosfera de vagon supraaglomerat.
Tot aproape zilnic, unii dintre medici stau mult peste program, pentru a-i vedea pe toți pacienții, majoritatea din satele județului. Ieri, am stat de vorbă cu directorul executiv al Autorității Județene de Sănătate Publică. Ne interesa un alt subiect, însă Adriana Gheniță ne-a spus, foarte frumos, că nu este problema dumneaei, că este caz medical, iar ea se ocupă de partea administrativă. Dacă așa stau lucrurile, îi recomandăm să aștepte, măcar o jumătate de zi pe holurile policlinicii. Punem mâna în jar că, dacă merge sănătoasă, pleacă bolnavă!
Elena GOGIOMAN |
Una dintre cele mai solicitate instituții vâlcene este Spitalul Județean de Urgență. Pe lângă pacienții internați, zilnic, pe culoarele spitalului și ale policlinicii trec sute de oameni. Și, dacă partea de nord a parterului, adică Unitatea de Primiri Urgențe, te duce cu gândul la Occident, restul e tot cum a fost. Sau mai rău! Cozi imense pe la ușile cabinetelor, personal medical nevrozat, aparatură antică, scaune cu rotile improvizate din scaune de lemn sau de plastic, toalete ca vai de lume, bănci vechi, uși murdare, culoare înguste și întunecate, miros de transpirație, înjurături, certuri, discuții șoptite („Cât ați dat? E puțin cinci sute?”)... Aproape zilnic, unii dintre bolnavii care așteaptă cu orele pe la uși se prăbușesc fără simțire, după ore de stat în picioare, în atmosfera de vagon supraaglomerat. 
